Psihoterapia ca un puzzle

     Adeseori procesul terapeutic se aseamănă unui puzzle. La început, piesele sunt împrăștiate, dezorganizate și simplul gând de a pune totul în ordine pare copleșitor. 
     Uneori întoarcem piesele pe toate părțile până ce găsim locul potrivit pentru ele, iar alteori pare că nu reușim sub nicio formă să găsim piesa potrivită din multitudinea de variante. 
      Tot acest proces de așezare și reașezare poate fi obositor, oricât de multă plăcere ne-ar aduce sau oricât de mult ne-am motiva gândindu-ne la cât de frumos va arăta imaginea la final. 

     Făcând o analogie între jocul de puzzle și procesul terapeutic, iată câteva repere de care putem ține cont: 

    1. MODELUL

     O primă resursă pe care o avem la îndemână atunci când începem să construim un puzzle este modelul de pe cutie. El ne ajută să știm cum va arăta imaginea la final. Deși mai subtil, și în terapie ne ghidăm după un model (unul teoretic), avem în minte o imagine a unui stil de viață armonios,  ne ghidăm după niște principii de lucru și ne setăm niște obiective în funcție de ce ne dorim să obținem.

   2. CADRUL

     Ca să fie mai ușor sa așezăm piesele, este necesar sa trasăm mai întâi cadrul imaginii astfel încât să avem un un punct de pornire clar. Același lucru este valabil si în procesul terapeutic. Pentru a ne asigura că lucrăm cât mai structurat și mai eficient este necesar să stabilim întai cadrul terapeutic (principiile de lucru, aspectele administrative după care ne vom ghida în procesul nostru: confidențialitate, limite ale confidențialității, durată, frecvență, plată, drepturi și responsabilități).

    3. PRIORITIZAREA

    Dacă am arunca toate piesele de puzzle deodată pe mijlocul mesei, nu am știi de unde să începem, cum să ne organizăm și cel mai probabil ne-am simți copleșiți, ceea ce ar putea crește riscul de a abandona jocul. Pentru a ne asigura că nu ajungem în acel punct, este poate mai potrivit întâi să selectăm, să triem piesele după culori, sau corespunzător unei anumite zone a puzzle-lui. În felul acesta, nu ne-am supraaglomera și ne-am lăsa și ceva spațiu de lucru. Cam același lucru se întâmplă și în procesul terapeutic. Dacă deschidem toate rănile deodată, pe de-o parte nu ne lăsăm spațiu să le procesăm pe fiecare dintre ele, iar pe de altă parte este posibil să ne simțim copleșiți și să abandonăm procesul. Ca și în cazul trierii pieselor de joc, este necesar ca și în terapie să ne prioritizăm obiectivele, să deschidem ușor, ușor, câte un capitol pe rând. Pe lângă faptul că evităm în felul acesta să fim copleșiți, pe parcurs (mai ales dacă începm cu piesele care sunt mai ușor de așezat) vom capăta exercițiu (resurse) și vom reuși să abordăm următoarele capitole din ce în ce mai ușor. 

    4. NOAPTEA NU SE FAC PUZZLE-URI 

      Desigur, este doar un mod de a spune. Putem face puzzle când dorim, când simțim nevoia, însă nu putem face puzzle fără pauză. Am obosi mult prea tare, nu am mai fi productivi și poate chiar nu am mai fi funcționali. Așa cum atunci când facem un puzzle avem nevoie de o pauză să ne odihnim, să ne repoziționăm, să schimbăm poate poziția din care lucrăm sau zona din puzzle de care ne ocupăm, așa uneori în procesul terapeutic este necesar să ne dăm puțin răgaz să procesăm. Dacă am sta într-o continuă "rumegare" a informațiilor, la un moment dat am obosi, așa că este perfect normal și să lăsăm lucrurile să se "așeze în noi", să le dăm și să ne dăm timp.

      Cam cât durează să faci un puzzle? Cât va dura să punem cap la cap toate piesele de puzzle ține de câte resurse suntem dispuși să alocăm. Același lucru este valabil și pentru procesul terapeutic. Este, desigur, un sentiment foarte plăcut să vedem cum imaginea pe care o construim capătă contur, asta ne motivează, ne mobilizează să continuăm. Cu toate astea, în proces, ne vom simți invitabil la moment dat poate frustrați, obosiți, demotivați, pentru că arsenalul de resurse pe care îl mobilizăm este semnificativ (timp, bani, răbdare, reziliență). Precum ritmul de completare a unui puzzle este diferit de la o persoană la alta, în funcție de abilitățile pe care le are deja dezvoltate, de timpul pe care îl alocă jocului, de ajutorul pe care îl primește de la cei din jur, așa și ritmul de lucru în procesul terapeutic este diferit pentru fiecare client în parte. Cu cât suntem mai disponibili să investim în noi, cu atât procesul va fi mai consecvent. 

    Aș încheia analogia cu gândul că așa cum nu putem face un puzzle deodată, ci este nevoie să luăm piesă cu piesă, așa și în procesul terapeutic este necesar să facem câte un pas pe rând, cu răbdare, compasiune, iubire față de sine și cu încrederea că oricât de provocator ar fi procesul, imaginea finală merită efortul.